Viața

Am ajuns la concluzia că unii dintre noi nu suntem făcuți pentru a fi iubiți, doar iubim, împărțim iubire în stânga și în dreapta și la final rămânem pe minus. Ajungem să fim doar persoane care îi fac pe alții să își găsească un scop în viață, dar nu ești tu acela.
De cele mai multe ori noaptea ne prinde îngândurați, triști, goi... Și așa ne pierdem nopțile, viața, gândinu-ne că nu vom putea fi iubiți niciodată, sau cel puțin nu de cine iubim. Stai și te întrebi ce îți lipsește, ce defecte te fac să fii de "neiubit". Am ajuns să nu mai cred în iubirea veșnică și fericirea deplină, o să mă mulțumesc cu dragostea unui animal.
Cu siguranță au fost oameni care m-au iubit și pe care i-am rănit, unii ar spune că îmi merit soarta, dar totuși, cât de mult să fi greșit??? Poate în altă viață am fost a dracului de rea (uneori mai am gânduri diabolice, sigur de aici se trag), dar un suflet rău sunt sigură că nu am. Dacă mă bucur când fac oamenii fericiți înseamnă că un strop de bunătate am, dacă încerc să încurajez pe toată lumea și mă implic în rezolvarea problemelor lor și dacă îi ascult înseamnă că nu doar narcisismul și egoismul mă caracterizează. Și atunci cu ce dracu greșesc? Nu am destulă răbdare poate...

Ei și ele

Cât de multă siguranță pe sine trebuie să aibă un bărbat pentru a-și mărturisi sentimentele? Cam tot atâta câtă prostie trebuie să aibă o femeie pentru a face asta... Și, deci, încotro? Sunt relații care nu știi unde duc, dar nici nu vrei să afli, pentru că ori nu ai destulă tărie de caracter ori ești destul de proastă încât să te complaci în situația respectivă.
Viața ar fi mult mai simplă dacă am avea, precum o mașină, niște beculețe care se aprind și ne-ar exprima sentimentele, atunci ar fi mai ușor să știi dacă rămâi sau pleci de lângă persoane pentru care ție ți s-a aprins al naibii bec.
 Am ajuns la concluzia că iubirea nu ușurează totul, ca în romanele de dragoste, ci mai tare îți complică viața. De ce avem nevoie de acest sentiment când respectul este din ce în ce mai rar? Ce e dragostea fără respect? Și dacă am avea respect, ce ar fi el fără răbdare? Unde ne duc sentimentele?
Lipsa de respect vine atât din partea lui cât și din
a ei, trăim într-o eră a egalității din aproximativ toate punctele de vedere, deci aș fi ipocrită să zic că noi femeile suferim cel mai mult și merităm mila universului, pe d***u,  suntem niște scorpii, dăm dovadă de o răutate mai mare decât a bărbaților și tind să cred că aceștia suferă mai mult decât noi, de ce? Ați văzut vreodată ce schimbare radicală și imediată face o femeie asupra unui bărbat? Nu zic că în cazul nostru ar fi altfel, dar noi suntem uneori mai naive și alegem să ne încredem mai repede într-o nouă dragoste.
Diferențele dintre noi și ei au devenit tot mai mici, oare o să ajungem într-o epocă în care o să ne fie frică să mai iubim? Sau deja trecem prin perioada asta?

Femei

Stau uneori și mă uit la fetișcanele de 13-14 ani care se cred femei irezistibile niște adevărate devoratoare de bărbați. Măi fetițelor, stați naibii și uitați-vă la Violeta sau cine știe ce filme mai sunt la modă printre fetele fără buletin. Nu sunt genul care judecă, dar tot mai multe copile își fac impresii greșite despre viață după ce văd un serial sau vreun film romantic din care trag concluzii proaste cum că toți bărbații se îndrăgostesc iremediabil de o singură femeie. Este o PROSTIE!!!
Da, bărbații se îndrăgostesc, dar nu de copile de 13 ani care abia au învățat să își schimbe un absorbant. Prima dragoste e minunată, extraordinară, dar rar mai rezistă pentru eternitate, sau cel puțin fără să fii înșelată sau să fi înșelat, pentru că ar trebui să recunoaștem, în societatea actuală femeile înșală la fel de mult ca bărbații.
Am început cu ceva și am ajuns la altceva. Discutam de curând cu un amic despre bărbații care trebuie dominați și cumințiți, iar el susținea că depinde de stăpână, iar eu i-am spus că stăpâna e de un singur fel, restul sunt doar prințese cu figuri de mari doamne. Da, acestea se cred niște femei adevărate pentru că reușesc să țină un bărbat alături de ele doar pentru abilitățile sexuale, implicit pentru buzele lor care se curbează perfect pentru...a zâmbi. O femeia adevărată nu va fi nevoită să își țină bărbatul aproape pentru că el stă singur, în puii mei, nu e un câine, deși am zis că femeia este o stăpână, da, este stăpână pe ea, pe forțele proprii, pe puterile sale de seducție, nu se bazează doar pe cât de bine poate să facă sex,
care deși este un lucru important într-o relație, dacă doar pe el se bazează iubirea voastră, atunci e clar că "s-a rupt lanțul de iubire".
Așa că, stimate fetițe, drăgălașe femei: mai întâi trebuie să te maturizezi, apoi să știi să te valorifici, apoi să știi să fii independentă, iar apoi încerci să cucerești un bărbat, pentru ca mai apoi să îi arăți cât de elastică și inventivă ești în pat.

Fericire

Totul pare perfect, aceleași gusturi, aceleași idei despre oameni, auzi exact ceea ce vrei sa auzi. Cum să nu crezi că o să se termine totul? Mie una îmi e frică de fericire pentru că după întotdeauna vine tristețea și golul în stomac.

O prietenă mi-a spus să trăiesc momentul dacă mă tot gândesc că se va sfarși, măcar să nu am regrete. Nu pot, este peste puterile mele, tristețea este cea mai mare frică a mea, numai când mă gândesc la durerea aceea din capul pieptului și mușcaturile de buze pentru a-mi stăpâni lacrimile mă apuca groaza. Și cu toate astea mă entuziasmez ca o proastă de fiecare dată și mă încred în vorbe și promisiuni, oricât de dură aș vrea să par. Cred că este adevărat că o femeie se îndrăgostește atunci când este făcută să râdă sau când primește complimente... iar apoi bula de fericire se sparge și boom, tot ea plânge ca proasta când bărbatul gândește cu cel de-al doilea creier, iar e nu mai e destul de bună pentru el, pentru că s-au plictisit de o singură... turturică.

Cum o dai tot nu e bine, dacă ne-am forma un scut împotriva bărbaților, am ajunge la 80 de ani singure și cu o armată de pisici, pentru că până la urmă avem nevoie de ei și ne-ar fi mult mai ușor dacă ar recunoaște că și ei au nevoie de noi și pentru altele în afară de sex.

Dar oare toate fericirile se sfârșesc? Sau toate se termină cu tristețe?

De ce înșelăm?

Nu mă refer acum doar la femei sau doar la bărbați, ci în general, de ce o facem? De ce înșelăm? "Pentru că putem", ar spune un așa zis șmecheraș. Dar totul mi se pare mult mai complex, eu una sunt de părere că înșelăm atunci când nu mai avem parte de siguranță din partea partenerului de viață, care ori s-a schimbat, ori îți arată că nu îi pasă de tine, uneori motivele noastre sunt reale, alteori sunt lucruri pentru care nu merită să îi trădăm încrederea persoanei iubite. Și daca nu îl/o mai iubim? Ei, aici este marea problemă, atunci ar trebui să vorbiți, dar mai întai ar trebui să vorbești cu tine, să vezi ce se întâmplă.
Recunosc, am înșelat, și uneori chiar dacă iubeam persoana respectivă, dar îmi era frică de momentul când mă va părăsi, iar eu o să rămân singură( îmi este foarte frică de singurătate), apoi am regretat, m-am simțit cea mai josnica persoană de pe pământ, dar am continuat să îl înșel, și într-o zi am renunțat la tot... Am zis că trebuie să găsesc un bărbat care mă va face să simt că merit mult, dar că tot ce am nevoie este el.
Aș vrea să aflu totuși de ce înșală bărbații...

Ploaia

Ador sunetul ploii, nu îmi provoacă o stare de nostalgie, ci dimpotrivă, mă face să mă gândesc la lucrurile frumoase din viața mea. Îmi place să o ascult alături de persoana iubită deoarece creează un mediu intim, prielnic sentimentelor și jocurilor noastre. Niciun sărut nu e mai dulce decât acela care se armonizează cu bătăile inimii, iar pe fundal să se audă sunetul ploii.
Iar atunci când sunt singură, ploaia îmi dă putere de reculegere, mă face să îmi analizez mai bine viața si prioritățile. De când eram un copil, aceasta a avut un efect regenerator, simțeam că prind putere dacă mă plimbam și dansam în ploaie (până când mă vedeau bunicii). Acum îmi dau seama defapt, că toate elementele primordiale le întâlnim în astfel de momente, apa sub picuri de ploaie, aerul curat cu mirosul specific, pământul ud sub picioarele goale, și focul ce arde în inimile tuturor.
În seara asta voi adormi, ascultând ploaia...

Momente în viață

Există momente în viață când trebuie să ne resemnăm cu plecarea celor iubiți, nu mă refer la moarte, ci la cei care pur și simplu ne abandonează, ne părăsesc atunci când poate avem cea mai mare nevoie de ei. Când realizezi că acest lucru ți se întâmplă chiar ție, o durere îți cuprinde capul pieptului și plângi, involuntar, fără să poți să te oprești, te consideri la capătul puterilor... Și starea asta continuă, o zi, două, până alegi să mergi mai departe sau pur și simplu te înveți cu durerea. 
Atunci ne dăm seama de maturitatea sentimentală a fiecăruia, se spune că ești destul de matur în momentul când cineva te rănește și  încerci să îi înțelegi situația în loc să îi rănești și tu. Acum stau și mă gândesc, cât de mult trebuie să iubim acea persoană pentru a da dovadă de o asemenea maturitate? Cred că îndeajuns de mult încât să te uiți pe tine și să accepți că e mai bine să plângi tu, decât să fie el nefericit alături de tine.